Există un tip de durere dentară care scapă printre degete. Nu pulsează, nu te ține treaz noaptea și nu apare de fiecare dată la rece. Vine doar când muști ceva, uneori chiar în momentul în care ridici dintele de pe alimentul respectiv, și dispare la fel de repede cum a apărut. Pacientul arată vag spre o zonă, medicul face radiografie, iar radiografia iese curată. De aici începe, de obicei, povestea unei fisuri dentare.
Fisura este o crăpătură fină în structura dintelui, adesea mai subțire decât un fir de păr. Nu rupe dintele în două bucăți, nu se vede cu ochiul liber și, cel mai enervant, nu apare pe radiografia obișnuită, fiindcă traiectoria ei este verticală, exact pe direcția razelor. Practic, dintele are o problemă foarte reală, dar instrumentele de rutină spun că totul e în regulă.
De ce doare exact la mușcat și nu altfel
Mecanismul e mai simplu decât pare. Când apeși pe dinte, cele două fragmente delimitate de fisură se depărtează microscopic unul de celălalt. Mișcarea asta minusculă deschide canaliculele din dentină și trimite un semnal direct către nervul din interior. Când eliberezi presiunea, fragmentele revin la poziția inițială, iar fluidul din canalicule se mișcă brusc înapoi. Acela este momentul în care mulți pacienți simt junghiul cel mai clar: nu când apasă, ci când eliberează.
De aceea durerea are un caracter atât de capricios. Depinde de unghiul în care ai mușcat, de consistența alimentului, de ce parte a dintelui a preluat forța. Cu semințe, cu pâine crocantă sau cu o bucată de carne mai tare apare imediat. Cu supă, cu iaurt, cu orice nu cere efort, dintele tace. Pacientul ajunge să creadă că își imaginează, mai ales că zilele bune pot fi mai multe decât cele proaste.
În timp, dacă fisura avansează spre pulpă, tabloul se schimbă. Apar sensibilitatea prelungită la rece, disconfortul care persistă după ce stimulul a dispărut și, într-un final, durerea spontană tipică pentru inflamația nervului. Momentul acela nu mai seamănă deloc cu junghiul discret de la început, ci cu ceea ce descriem în articolul despre durerea din interiorul dintelui.
Cine ajunge să aibă fisuri
Nu e nevoie de un accident spectaculos. Cele mai multe fisuri apar din acumulare, nu dintr-o singură lovitură. Dinții care au deja obturații mari sunt cei mai expuși, pentru că materialul de plombă nu se comportă la fel ca smalțul sub presiune, iar pereții rămași sunt subțiri. Molarii și premolarii de jos preiau cea mai mare parte din forța de masticație, așa că acolo apar cel mai des.
Alți factori care contribuie:
- bruxismul, adică scrâșnitul sau încleștarea dinților, mai ales noaptea, când forța nu e controlată conștient
- obiceiul de a sparge semințe, nuci sau gheață cu dinții, chiar dacă pare inofensiv pentru că nu doare pe moment
- tratamentele endodontice mai vechi, după care dintele devine mai fragil dacă nu a fost protejat corespunzător
- contactul brusc pe un aliment tare ascuns într-o mâncare moale, tipic pentru un os mic sau o piatră dintr-un pachet de fasole
- ocluzia dezechilibrată, în care un singur dinte primește mai multă presiune decât ceilalți
Există și fisuri care apar pe dinți perfect sănătoși, fără plombe, la oameni care nu scrâșnesc. Dintele este un material dur, dar dur înseamnă și puțin elastic, iar zeci de ani de mestecat lasă urme la nivel microscopic.
Ce face medicul când radiografia nu arată nimic
Diagnosticul unei fisuri este, în bună parte, muncă de detectiv. Primul pas este testul de mușcat selectiv: pacientul mușcă pe rând, cu fiecare cuspid al dintelui suspect, pe un dispozitiv special sau pe un rulou. Dacă durerea apare doar pe un anumit versant, zona s-a restrâns considerabil.
Urmează inspecția sub magnificație, cu lupe sau microscop, uneori după îndepărtarea unei obturații vechi. Coloranții speciali pot evidenția traiectoria fisurii, iar transiluminarea, adică plasarea unei surse de lumină lateral pe dinte, arată de multe ori linia întunecată acolo unde lumina se oprește. Tomografia poate ajuta, dar nici ea nu prinde toate fisurile fine.
Tratamentul depinde de cât de departe a ajuns crăpătura. O fisură superficială, limitată la smalț, poate fi doar monitorizată. Una care traversează dentina cere de obicei acoperirea dintelui cu o coroană sau o lucrare parțială, care ține fragmentele împreună și oprește mișcarea care generează durerea. Dacă fisura a ajuns la pulpă, este nevoie de tratament de canal înainte de restaurare. Iar dacă a coborât sub nivelul osului, pe rădăcină, prognosticul devine rezervat și uneori singura soluție rămâne extracția.
Diferența dintre aceste scenarii ține aproape întotdeauna de timp. O fisură prinsă devreme costă o lucrare; aceeași fisură ignorată doi ani costă dintele. Așa că, dacă ai un dinte care te înțeapă scurt la mușcat și pare că nu are nimic, merită să insiști. Nu e în capul tău, doar că problema se ascunde bine.
