Este una dintre primele întrebări care apar imediat ce pacientul se ridică din scaun cu un dinte în minus: „bine, și implantul când vine?”. Răspunsul este enervant de nuanțat, pentru că nu există un număr universal de săptămâni valabil pentru toată lumea. Contează ce dinte a fost extras, cât os a rămas în jurul lui, din ce motiv s-a ajuns la extracție și cât de repede vindecă organismul respectiv.
Imediat după ce dintele iese, alveola rămasă nu este o cavitate goală care se închide de la sine peste noapte. Se formează un cheag, apoi un țesut de granulație, iar în lunile următoare acesta se transformă treptat în os nou. Problema este că, odată ce rădăcina nu mai transmite forțe către maxilar, osul din jur începe să se resoarbă. Cea mai vizibilă pierdere de volum se produce în primele trei-șase luni. De aceea temporizarea implantului nu este o chestiune de răbdare, ci de câtă structură osoasă mai rămâne disponibilă atunci când chiar vrei să înșurubezi ceva în ea.
Cele trei scenarii de temporizare
În practica curentă, medicii lucrează cu trei ferestre de timp, iar alegerea se face pe imagini radiologice, nu pe preferințe.
- Implant imediat – se plasează în aceeași ședință cu extracția. Merge doar când osul din jurul alveolei este intact, nu există infecție activă și implantul se poate stabiliza ferm din prima. Se pretează mai des la dinții frontali cu rădăcină unică, unde și estetica presează.
- Implant precoce – la șase până la douăsprezece săptămâni. Gingia s-a închis complet, o eventuală infecție s-a stins, dar osul nu a apucat să se resoarbă semnificativ. Este compromisul cel mai des folosit.
- Implant amânat – la trei-șase luni sau mai mult. Se aplică atunci când extracția a fost complicată, când exista un abces cronic sau un chist, când zona a fost pierdută de mult și oricum are nevoie de adiție osoasă.
Molarii cer de obicei mai multă răbdare decât incisivii, pentru că alveola lăsată de o rădăcină triplă este mult mai largă și are nevoie de timp ca să se umple. La maxilarul superior, în zona posterioară, intervine și sinusul maxilar: dacă podeaua lui a coborât, discuția nu mai este despre săptămâni, ci despre o eventuală ridicare de sinus înainte de orice implant.
Ce împinge termenul mai departe
Fumatul rămâne cel mai banal și cel mai subestimat factor. Reduce vascularizația gingivală, încetinește vindecarea alveolei și crește riscul ca implantul să nu se integreze. Diabetul dezechilibrat lucrează în aceeași direcție. La fel, tratamentele cu bifosfonați sau anumite terapii oncologice cer o discuție separată cu medicul curant, pentru că modifică modul în care se remodelează osul.
Mai există un detaliu pe care pacienții îl trec cu vederea: infecția care a dus la extracție nu dispare automat odată cu dintele. Dacă în jurul rădăcinii exista o leziune cronică, medicul curăță alveola și așteaptă dovada radiologică că zona s-a liniștit. Un implant plasat într-un teren încă inflamat are șanse mari să fie pierdut în primul an, iar atunci se pierde și osul din jur, ceea ce complică orice reluare.
Perioada de așteptare nu înseamnă să nu faci nimic
Între extracție și implant, spațiul rămas gol nu stă cuminte. Dinții vecini încep să se încline spre breșă, iar antagonistul de pe arcada opusă coboară sau urcă în gol, câte o fracțiune de milimetru pe lună. Peste un an de așteptare fără nimic în zonă, poziția protetică ideală pentru viitoarea coroană poate să nu mai fie disponibilă. Din acest motiv medicul propune adesea o soluție provizorie: o proteză parțială mică, o punte adezivă sau, în zona frontală, un dinte lipit temporar de vecini.
Igiena din perioada asta contează mai mult decât pare. Osul se reface mai bine într-o gură fără inflamație generalizată, iar depozitele bacteriene de pe dinții vecini nu ajută alveola să se închidă. Dacă tot există o pauză, este momentul potrivit pentru o detartrare și pentru tratarea cariilor rămase, mai ales a celor care recidivează, pentru că caria care revine la același dinte tratat anterior arată de obicei o problemă care nu s-a rezolvat doar prin plombă.
Merită să știi și cum arată drumul de după: după inserție urmează osteointegrarea, adică perioada în care osul se lipește efectiv de suprafața implantului, undeva între două și șase luni, în funcție de zonă și de calitatea osului. Abia apoi se pune bontul și coroana. Am detaliat separat cât durează un implant dentar și cum decurge procesul, pentru că mulți pacienți calculează greșit și își fac planuri pentru un eveniment aflat la două luni distanță.
Dacă ar fi să dau un singur reper practic, acesta ar fi: nu întreba în cabinet „cât aștept”, ci „ce trebuie să se întâmple în osul meu ca să pot pune implantul”. Prima întrebare primește un număr aproximativ, a doua primește un plan. Iar în implantologie planul făcut pe o radiografie recentă valorează mai mult decât orice termen general auzit de la cineva care a trecut prin aceeași intervenție.
