Da. Și, deși sună alarmant, informația asta este de fapt una dintre cele mai utile pe care le poate primi un părinte, pentru că din ea rezultă lucruri concrete de făcut, nu doar motive de îngrijorare.
Caria nu este o boală moștenită genetic, ci una infecțioasă și transmisibilă. Copilul nu se naște cu bacteriile care o produc. Gura unui nou-născut este, din punctul acesta de vedere, un teren gol. Bacteriile ajung acolo din exterior, iar sursa principală, demonstrată de zeci de studii de tipizare bacteriană, este persoana care petrece cel mai mult timp cu bebelușul — de obicei mama.
Cum ajung bacteriile dintr-o gură în alta
Vinovatul principal se numește Streptococcus mutans, alături de alte specii înrudite. Este o bacterie care fermentează zaharurile și produce acizi capabili să dizolve smalțul. Transmiterea ei se numește, în literatura de specialitate, transmitere verticală, și se face prin salivă.
Gesturile care o favorizează sunt banale și bine intenționate:
- Gustarea mâncării din lingurița copilului ca să verifici temperatura, apoi hrănirea cu aceeași linguriță.
- Curățarea suzetei căzute pe jos prin supt.
- Împărțirea paharului, a periuței de dinți sau a tacâmurilor.
- Suflarea în mâncare foarte aproape de farfurie.
- Sărutul pe gură.
Există o perioadă în care riscul de colonizare este maxim, descrisă clasic drept „fereastra de infectivitate”: aproximativ între 19 și 31 de luni, adică exact intervalul în care erup molarii de lapte și apar primele suprafețe cu șanțuri adânci pe care bacteria se poate fixa. Cu cât colonizarea are loc mai devreme, cu atât riscul de carii precoce în copilărie este mai mare, iar studiile pe termen lung arată că un copil colonizat înainte de doi ani are semnificativ mai multe leziuni la vârsta școlară.
Merită spus și ce nu înseamnă asta. Nu înseamnă că părinții trebuie să evite contactul afectuos cu copilul, nici că un sărut produce carii. Bacteria singură nu ajunge; ea are nevoie de zahăr frecvent și de igienă deficitară ca să producă leziuni. Transmiterea este primul pas dintr-un lanț, nu întregul lanț.
Ce poate face părintele înainte și după naștere
Cea mai eficientă măsură este surprinzător de simplă: reducerea încărcăturii bacteriene din gura părintelui. Cu cât nivelul de S. mutans este mai mic la sursă, cu atât transmiterea este mai puțin probabilă și mai târzie.
Practic, asta înseamnă ca viitoarea mamă să își rezolve cariile în timpul sarcinii sau, ideal, înainte de ea. Tratamentul stomatologic în sarcină nu este interzis; al doilea trimestru este perioada cea mai confortabilă pentru intervenții de rutină, iar radiografiile dentare cu protecție adecvată au o doză neglijabilă. Amânarea unei carii pe motiv că „aștept să nasc” face mai mult rău decât tratamentul în sine.
Pe lângă asta contează detartrajul regulat, periajul de două ori pe zi cu pastă cu fluor, curățarea spațiilor interdentare și, dacă medicul recomandă, folosirea temporară a gumei de mestecat cu xilitol, care reduce demonstrat nivelul de streptococi. Câteva săptămâni de xilitol în perioada critică au arătat în studii o întârziere reală a colonizării copilului.
Un lucru pe care mulți părinți îl ratează este că leziunile părintelui nu sunt întotdeauna vizibile. Cariile situate între dinți nu se văd în oglindă și nu dor mult timp, dar reprezintă rezervoare bacteriene importante. Am explicat în detaliu de ce cariile ascunse între dinți sunt greu de observat, iar în contextul unei sarcini merită un control țintit, cu radiografii bitewing.
Ce faci cu copilul, mai departe
Igiena începe înainte de primul dinte, prin ștergerea gingiilor cu o compresă umedă. Din momentul erupției primului dinte, se periază de două ori pe zi cu o cantitate de pastă cu fluor cât un bob de orez, crescută la mărimea unui bob de mazăre după trei ani. Prima vizită la stomatolog se recomandă în jurul vârstei de un an, nu la cinci, cum se mai crede.
Cealaltă jumătate a poveștii ține de alimentație, pentru că bacteria fără substrat nu face mare lucru. Biberonul cu lapte sau suc lăsat peste noapte, gustările dulci repetate de mai multe ori pe zi și băuturile îndulcite între mese sunt combustibilul care transformă colonizarea în leziuni reale. Frecvența contează chiar mai mult decât cantitatea, aspect detaliat în articolul despre alimentația bogată în zahăr și impactul asupra smalțului.
Așadar, da, bacteriile se transmit, dar transmiterea nu este o condamnare. Un părinte cu gura sănătoasă, care nu împarte lingurița și care instalează devreme o rutină de periaj, schimbă statistic traiectoria dentară a copilului pentru următorii douăzeci de ani. Rareori un efort atât de mic are un efect atât de lung.
