Vara nu se întâmplă nimic. Bei apă cu gheață, mănânci înghețată, nicio problemă. Apoi vine noiembrie, ieși din casă, tragi primul aer rece pe gură și simți o săgeată scurtă în incisivi. Sau bei aceeași apă rece pe care o beai și în august și, dintr-odată, doare.
Fenomenul e destul de comun ca să merite o explicație mai bună decât ghinionul. Există câteva mecanisme suprapuse, iar unele dintre ele nu au nicio legătură cu temperatura de afară.
Ce se întâmplă în interiorul dintelui
Teoria acceptată astăzi pentru sensibilitatea dentinară este cea hidrodinamică, formulată de Brännström. Sub smalț se află dentina, străbătută de tubuli — canale microscopice pline cu lichid, care merg dinspre suprafață spre pulpă. Când smalțul e intact, tubulii sunt sigilați. Când el se subțiază sau când gingia se retrage și expune rădăcina, tubulii se deschid către exterior.
Un stimul rece face lichidul din tubuli să se contracte și să se deplaseze brusc. Mișcarea aceasta deformează prelungirile odontoblastelor și fibrele nervoase A-delta de la periferia pulpei, care generează exact tipul de durere descrisă: ascuțită, scurtă, care dispare în câteva secunde.
Cu cât diferența de temperatură e mai mare și mai bruscă, cu atât deplasarea lichidului e mai amplă. Iarna, această diferență crește. Aerul de afară poate avea minus cinci grade, în timp ce gura are treizeci și șapte. Vara, cel mai rece stimul obișnuit e o băutură cu gheață, la zero grade, iar aerul e cald. Contrastul de iarnă este pur și simplu mai mare, iar respirația pe gură îl aplică direct pe suprafața dinților frontali, unde smalțul e cel mai subțire.
De ce iarna adaugă și alți factori
Temperatura nu e singura variabilă care se schimbă în sezonul rece.
- Aerul uscat din interior. Caloriferele scad umiditatea, iar mulți oameni respiră pe gură noaptea, mai ales dacă au nasul înfundat. Rezultatul este xerostomia matinală. Fără salivă, dinții pierd protecția minerală și tamponul care neutralizează acizii, iar sensibilitatea crește.
- Vasoconstricția. Frigul îngustează vasele de sânge periferice, inclusiv la nivelul gingiei și al pulpei dentare, ceea ce poate modifica pragul de răspuns al fibrelor nervoase.
- Contracția termică diferențială. Smalțul și dentina au coeficienți de dilatare diferiți. Ciclurile repetate rece-cald, cum ar fi ieșitul în frig urmat de o cafea fierbinte, generează microtensiuni la interfața dintre ele și pot lărgi fisurile existente.
- Bruxismul de sezon. Perioada rece coincide, pentru mulți, cu mai mult stres și cu un somn mai prost. Strânsul din dinți uzează smalțul pe suprafețele ocluzale și produce leziuni în formă de pană la colet, exact acolo unde dentina se expune cel mai ușor. Legătura dintre odihnă și starea dinților e detaliată în articolul despre somnul de proastă calitate și efectele asupra dinților.
- Alimentația de iarnă. Mai multe băuturi calde, mai mult zahăr, uneori mai mult alcool. Ceaiul cu lămâie, vinul fiert și citricele sezonului aduc un aport acid care demineralizează smalțul.
Ce ajută și ce ar trebui verificat
Măsurile care funcționează sunt banale, dar cer consecvență.
Pasta de dinți pentru sensibilitate, cu azotat de potasiu sau cu arginină, are efect real, însă abia după două-patru săptămâni de utilizare zilnică. Multă lume renunță după cinci zile și conchide că nu merge. O tehnică utilă este aplicarea unei cantități mici direct pe zona sensibilă, cu degetul, seara, fără clătire după.
Periajul contează mai mult prin cum decât prin cât. Periuță moale, mișcări verticale sau circulare, nu orizontale, presiune redusă. Recesiunea gingivală provocată de periajul agresiv este una dintre cauzele cele mai frecvente de dentină expusă, iar o pastă aleasă pentru sensibilitate, nu pentru albire, face diferența pe termen lung.
Iarna, câteva ajustări suplimentare: respirația pe nas când ieși afară, o eșarfă peste gură în frigul sever, așteptarea a treizeci de minute după alimente acide înainte de periaj, și evitarea alternanțelor bruște de temperatură în aceeași masă.
Există însă un prag dincolo de care nu mai vorbim de sensibilitate fiziologică. Dacă durerea persistă mai mult de zece-cincisprezece secunde după îndepărtarea stimulului, dacă apare spontan, dacă te trezește noaptea sau dacă e localizată clar la un singur dinte, mecanismul e altul — cel mai probabil o inflamație pulpară, cu evoluție proprie, descrisă în articolul despre pulpita dentară.
Un dinte care reacționează la rece în fiecare iarnă și se liniștește primăvara e, de obicei, un dinte care își cere protecția. Unul care începe să doară singur, fără motiv, e un dinte care anunță altceva — iar diferența dintre cele două se măsoară în secunde, nu în anotimpuri.
