Sunt pacienți care află abia după prima radiografie că lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Vor un implant în zona molarilor superiori, osul pare suficient la o privire rapidă, dar tomografia arată altceva: o lamă subțire de os, de câțiva milimetri, iar deasupra ei cavitatea sinusului maxilar. Nu e loc pentru un implant. Cel puțin nu încă.
Aici intervine procedura pe care medicii o numesc sinus lift sau, în varianta mai tehnică, elevarea membranei sinusale. Denumirea sună mai spectaculos decât este realitatea. Nu se ridică nimic din craniu și nu se umblă la sinusuri în sensul în care își imaginează majoritatea oamenilor. Se creează, pur și simplu, spațiu pentru os nou acolo unde osul propriu s-a retras.
De ce dispare osul tocmai în zona aceea
Maxilarul superior are o particularitate anatomică: deasupra rădăcinilor molarilor și premolarilor se află sinusul maxilar, o cavitate plină cu aer, tapetată de o membrană foarte fină. Cât timp dinții sunt pe poziție, rădăcinile lor țin cavitatea la distanță. În momentul în care un molar este extras, procesul de resorbție începe aproape imediat, iar sinusul are tendința să coboare, ocupând spațiul rămas liber. Fenomenul se numește pneumatizare și e complet natural.
Rezultatul, după câțiva ani de edentație netratată, este o creastă osoasă de 2-4 milimetri. Un implant are nevoie, în general, de cel puțin 8-10 milimetri de os stabil ca să funcționeze pe termen lung. Diferența trebuie construită.
Cu cât trece mai mult timp de la extracție, cu atât cantitatea de os pierdut este mai mare. Este unul dintre motivele pentru care medicii insistă asupra discuției despre înlocuirea dintelui chiar în ziua extracției, nu peste cinci ani, când problema a devenit una de reconstrucție. Cine vrea o imagine mai clară asupra etapelor obișnuite poate citi cât durează un implant dentar și cum decurge procesul, pentru că sinus liftul se adaugă peste calendarul standard, nu îl înlocuiește.
Două tehnici, două niveluri de intervenție
În practică se folosesc două abordări, iar alegerea între ele nu ține de preferința medicului, ci de câți milimetri de os mai există.
- Abordul crestal, numit și tehnica închisă sau Summers. Se lucrează prin chiar orificiul pregătit pentru implant. Cu instrumente speciale, medicul împinge cu grijă planșeul sinusal în sus, introduce material de adiție și, dacă osul existent oferă stabilitate suficientă, plasează implantul în aceeași ședință. Se poate câștiga, realist, între 3 și 4 milimetri. Este varianta mai puțin invazivă, cu edem redus și recuperare rapidă.
- Abordul lateral, sau tehnica deschisă. Se creează o fereastră mică în peretele lateral al maxilarului, membrana sinusală este decolată sub control vizual direct și spațiul creat se umple cu grefă. Se pot obține și 8-10 milimetri de os. Aici implantul se inserează, de regulă, după 6-9 luni, când grefa s-a maturat.
Materialul de adiție poate fi os propriu, os de origine bovină procesat, material sintetic sau o combinație. Toate funcționează ca schelet pentru celulele osoase ale pacientului, care colonizează treptat zona și o transformă în os viu. Grefa nu rămâne grefă; ea se remodelează.
Cum se simte, de fapt, recuperarea
Intervenția se face cu anestezie locală și durează, în funcție de tehnică, între 30 și 90 de minute. Durerea în timpul procedurii nu există. Disconfortul apare după, iar el este comparabil cu cel de la o extracție de măsea de minte: edem al obrazului timp de trei-patru zile, uneori o mică echimoză, senzație de presiune în pomete.
Regulile de după sunt cele care contează cu adevărat, iar prima dintre ele surprinde pe toată lumea: două-trei săptămâni nu se suflă nasul. Presiunea creată se transmite direct la membrana operată. Din același motiv se evită strănutul cu gura închisă, zborurile cu avionul, scufundările și efortul fizic intens. Se doarme cu capul mai ridicat, se mănâncă rece și moale în primele zile, iar antibioticul prescris se ia integral.
Complicația cea mai des discutată este perforarea membranei sinusale. Se întâmplă în aproximativ 10-20% dintre cazuri, în funcție de studii și de anatomia locală, și în majoritatea situațiilor se rezolvă intraoperator cu o membrană de colagen, fără consecințe pentru rezultatul final. Sinuzita postoperatorie apare rar și, de obicei, la pacienți care aveau deja o patologie sinusală nediagnosticată. De aceea, o tomografie care evaluează și starea sinusului, nu doar osul, este obligatorie înainte.
Există și situații în care procedura se amână sau se refuză: infecții sinusale active, polipi, deviație severă de sept, radioterapie în zona capului și gâtului, diabet decompensat. Fumatul nu este o contraindicație absolută, dar crește semnificativ riscul de eșec al grefei, un aspect detaliat în articolul despre fumat și rata de eșec a implanturilor dentare.
Rata de succes a implanturilor plasate în os augmentat prin sinus lift depășește 95% la zece ani, cifră aproape identică cu cea a implanturilor din os nativ. Asta spune ceva important: nu vorbim despre un compromis, ci despre o reconstrucție reală. Un pacient care a trecut prin sinus lift și are astăzi molari funcționali nu are un implant de mâna a doua, ci unul așezat pe os pe care organismul lui l-a format din nou, cu puțin ajutor.
