Proteza mobilă pe care ai primit-o acum câțiva ani nu s-a schimbat. Gura, în schimb, da. Osul de sub mucoasă se resoarbe încet și continuu după pierderea dinților, iar între baza protezei și creasta pe care se sprijină apare treptat un spațiu. Rebazarea este procedura prin care acest spațiu se umple cu material nou, astfel încât proteza să se așeze din nou exact pe suportul ei. Nu este o reparație și nu înseamnă că proteza a fost făcută prost.
De ce se pierde adaptarea, deși proteza arată la fel
Osul alveolar există ca să susțină dinți. Când dinții nu mai sunt, stimulul funcțional dispare și organismul începe să reabsoarbă osul devenit inutil. Fenomenul este cel mai rapid în primele șase până la douăsprezece luni după extracții, apoi continuă mai lent, dar nu se oprește niciodată complet.
Rezultatul practic: creasta pe care se sprijină proteza devine mai joasă și mai îngustă. Proteza, fiind un obiect rigid, își păstrează forma inițială. Contactul dintre ele devine punctiform în loc să fie pe suprafață, iar forțele de masticație se concentrează în câteva zone, în loc să fie distribuite uniform.
La asta se adaugă schimbările mucoasei. Zonele suprasolicitate se inflamează, alte zone se subțiază, iar la persoanele cu salivă redusă și senzație de gură uscată pierderea aderenței se simte cu mult mai devreme, pentru că filmul salivar care asigură efectul de ventuză nu mai există.
Semnele că a venit momentul
Nu aștepta ca proteza să cadă efectiv. Manifestările apar treptat și sunt destul de specifice:
- Proteza se mișcă la vorbit sau când căști, deși inițial stătea fixă.
- Apar leziuni și zone dureroase repetate, mereu cam în aceleași locuri.
- Resturile alimentare se strecoară sub proteză după fiecare masă.
- Ai început să folosești adeziv, deși înainte nu aveai nevoie, sau folosești din ce în ce mai mult.
- Simți că muști pe o parte mai devreme decât pe cealaltă, iar proteza basculează.
- Fața pare ușor mai scurtă, iar colțurile gurii se pliază și se inflamează.
Ultimul punct merită o explicație. Pe măsură ce osul se resoarbe și proteza coboară, distanța dintre bărbie și nas scade, buzele se răsfrâng, iar în colțul gurii se formează un pliu umed unde se dezvoltă ușor infecții. Legătura dintre această zonă și protezele neadaptate este bine cunoscută, iar rănile din colțul gurii sunt uneori primul motiv pentru care pacientul ajunge la medic. O listă completă a semnalelor de alarmă găsești în articolul despre semnele că proteza nu mai este bine adaptată.
Cum decurge rebazarea, direct și indirect
Există două moduri de lucru, iar alegerea depinde de cât material trebuie adăugat și de starea mucoasei.
Rebazarea directă se face în cabinet, într-o singură ședință. Medicul curăță și asprește suprafața internă a protezei, aplică un material autopolimerizabil și repoziționează proteza în gură, cerându-ți să muști în ocluzie corectă. Materialul preia forma actuală a crestei, apoi se îndepărtează excesul, se finisează și se lustruiește. Avantajul este evident: pleci acasă cu proteza. Dezavantajul este că materialele folosite direct în gură au o rezistență mai mică în timp și pot avea o reacție de căldură la priză, motiv pentru care nu se recomandă pe mucoase inflamate.
Rebazarea indirectă presupune amprentarea cu proteza ta folosită pe post de portamprentă. Amprenta pleacă la laborator, unde tehnicianul înlocuiește o parte din acrilat cu material nou, polimerizat controlat. Proteza se întoarce peste una sau câteva zile, în funcție de laborator. Rezultatul este mai durabil, mai precis și cu o suprafață mai bine lustruită, deci mai puțin retentivă pentru placă. În intervalul acesta rămâi fără proteză, ceea ce pentru mulți pacienți este partea cea mai neplăcută.
Un termen apropiat, dar diferit, este căptușirea: adăugarea unui strat subțire, uneori dintr-un material rezilient, moale, folosit la pacienții cu creastă foarte resorbită sau cu mucoasă sensibilă. Materialele moi se degradează mai repede și necesită înlocuire mai des, dar pot face diferența între o proteză purtabilă și una abandonată în sertar.
La câți ani se face și ce nu rezolvă
Nu există un interval fix, iar oricine îți dă o cifră universală simplifică prea mult. Ce se poate spune, orientativ: în primul an după extracții resorbția este atât de rapidă încât o proteză imediată are nevoie frecvent de rebazare la câteva luni. După stabilizare, mulți pacienți au nevoie de o rebazare la aproximativ doi până la patru ani, dar ritmul variază mult în funcție de vârstă, de densitatea osoasă, de starea generală și de cât de mult solicită pacientul proteza. Singurul mod de a ști la ce interval te afli tu este controlul anual, chiar dacă nu te doare nimic.
La fel de important este să știi ce nu poate face rebazarea. Ea reface contactul cu mucoasa, dar nu schimbă înălțimea de ocluzie, nu repoziționează dinții artificiali și nu compensează o proteză cu dinți uzați până la acrilat. Dacă acrilatul este fisurat, dacă dinții s-au tocit atât încât nu mai există relief masticator, sau dacă proteza are deja mai multe reparații suprapuse, o proteză nouă este soluția mai rezonabilă economic. Diferențele dintre materialele folosite la protezele moderne contează în această decizie, pentru că unele baze se pretează mai bine la rebazări repetate decât altele.
Între intervenții, ce faci acasă influențează mult intervalul până la următoarea. Scoaterea protezei peste noapte lasă mucoasa să se refacă și reduce presiunea continuă asupra osului. Curățarea zilnică previne depunerile care modifică suprafața internă. Detaliile practice sunt în ghidul despre îngrijirea zilnică a unei proteze dentare.
Nu încerca niciodată să rebazezi singur, cu materiale cumpărate online. Kiturile de acest fel se așază neuniform, blochează spații care ar trebui să rămână libere și pot fixa proteza într-o poziție greșită, accelerând resorbția exact acolo unde ai vrea să o eviți. Este o procedură care necesită evaluarea mucoasei și verificarea ocluziei de către medicul dentist, iar costul unei rebazări corecte rămâne mult sub cel al unei proteze noi făcute înainte de vreme.
