O proteză dentară nu se modifică. Acrilatul din care e făcută rămâne exact la fel după cinci ani ca în ziua în care a ieșit din laborator. Ce se schimbă este gura în care stă. Osul de sub ea se retrage lent, gingia se subțiază, iar între suprafața protezei și țesut apare treptat un spațiu care la început nu se simte și care, după un timp, devine motivul pentru care nimic nu mai stă la locul lui.
Rebazarea este intervenția prin care acest decalaj se corectează. Se înlocuiește stratul de acrilat care vine în contact cu mucoasa, astfel încât proteza să se muleze din nou exact pe forma actuală a crestei. Dinții rămân aceiași, forma exterioară rămâne aceeași, se schimbă doar interiorul.
De ce se pierde potrivirea
Resorbția osoasă după pierderea dinților este un proces continuu, nu unul care se oprește după vindecare. Ritmul este cel mai rapid în primele șase-douăsprezece luni de la extracții, apoi încetinește, dar nu se oprește niciodată complet. Se estimează o pierdere medie de 0,1-0,4 milimetri pe an la nivelul crestei mandibulare, cu variații mari între pacienți.
Factori care accelerează procesul: purtarea protezei douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, fără pauză nocturnă; o proteză deja neadaptată, care basculează și traumatizează osul; osteoporoza; unele tratamente hormonale; și, nu în ultimul rând, presiunea neuniformă generată de o ocluzie dezechilibrată.
Rezultatul se traduce în lucruri pe care pacientul le observă înainte să le înțeleagă:
- proteza se desprinde la vorbit sau la râs;
- apar puncte dureroase care revin mereu în aceeași zonă;
- alimentele se strecoară sub proteză;
- tubul de adeziv se golește vizibil mai repede;
- bărbia pare mai apropiată de nas, iar la colțurile gurii apar fisuri;
- se aude un clămpănit la masticație.
Rebazare, recondiționare, proteză nouă
Termenii se amestecă des, dar procedurile sunt diferite.
Recăptușirea sau relining înseamnă adăugarea unui strat subțire de material pe suprafața internă. Se poate face direct în cabinet, cu acrilat autopolimerizabil, în aproximativ o oră, sau indirect, cu amprentă trimisă la laborator, cu rezultate mai precise și mai durabile. Există și variante moi, cu silicon, pentru mucoase sensibile sau creste ascuțite.
Rebazarea propriu-zisă merge mai departe: se înlocuiește întreaga bază de acrilat, păstrând doar dinții artificiali. Se face obligatoriu în laborator, durează de obicei două-trei zile și este soluția pentru decalaje mari.
Proteza nouă devine necesară când dinții artificiali sunt uzați, când dimensiunea verticală de ocluzie s-a pierdut, când acrilatul e fisurat sau poros, sau când modificările anatomice sunt prea ample pentru a fi compensate. Ca reper general, o proteză totală are o durată de viață de cinci-șapte ani, dar cifra este orientativă.
Ritmul și greșelile frecvente
În practică, prima recăptușire este adesea necesară la șase-douăsprezece luni după protezare, în perioada de resorbție accelerată. Apoi intervalul obișnuit este de doi-trei ani, cu evaluare anuală la medic. Purtătorii de supraproteze pe implanturi au nevoie de rebazări mai frecvente, la unu-doi ani, pentru că zona din jurul implanturilor rămâne stabilă în timp ce restul crestei se resoarbe, ceea ce creează un dezechilibru progresiv. Contextul acesta este detaliat în articolul despre supraproteza pe implanturi.
Greșeala cea mai costisitoare este amânarea. O proteză neadaptată nu este doar incomodă; ea accelerează chiar procesul care a făcut-o neadaptată. Fiecare bascul transmite forțe de forfecare pe os și grăbește resorbția. Amânarea cu doi ani poate transforma o recăptușire simplă într-o situație în care nici o proteză nouă nu mai are pe ce se sprijini.
A doua greșeală ține de kiturile de reparat proteze cumpărate din farmacie sau online. Materialele acelea nu au stabilitate dimensională, se degradează rapid, rețin bacterii și pot modifica ocluzia în moduri imposibil de corectat ulterior. O proteză modificată acasă ajunge frecvent la cabinet într-o stare în care nu mai poate fi salvată.
A treia este purtarea continuă, fără pauză nocturnă. Mucoasa are nevoie de recuperare, iar șase-opt ore fără proteză reduc atât inflamația cât și riscul de candidoză. Proteza se ține peste noapte în apă sau în soluție specifică, niciodată uscată și niciodată în apă fierbinte.
Un control anual, chiar în absența oricărei probleme, rezolvă aproape toate aceste scenarii înainte să devină costisitoare. Medicul verifică potrivirea, ocluzia, starea mucoasei și integritatea acrilatului în câteva minute, iar diferența dintre o ajustare de rutină și o reconstrucție completă se măsoară, de multe ori, în luni de întârziere.
