Între o plombă obișnuită și o coroană există un teritoriu intermediar pe care mulți pacienți nu îl cunosc. Când un molar a pierdut prea mult țesut pentru o obturație directă, dar are încă pereți sănătoși care nu merită sacrificați, soluția se numește restaurare indirectă: inlay, onlay sau overlay. Sunt piese realizate în laborator sau frezate în cabinet și apoi lipite în dinte, nu modelate direct în gură.
Ce înseamnă fiecare termen
Diferența dintre cele trei ține strict de cât din suprafața de masticație acoperă piesa.
- Inlay se așază în interiorul cavității, între cuspizi, fără să acopere niciunul dintre ei. Înlocuiește o obturație medie situată în mijlocul feței ocluzale, eventual extinsă pe o față laterală.
- Onlay acoperă suplimentar unul sau mai mulți cuspizi, adică vârfurile dintelui. Se folosește când un perete este subțiat și riscă să se fractureze sub forța masticației.
- Overlay acoperă întreaga suprafață ocluzală, toți cuspizii, dar lasă pereții laterali neatinși pe cea mai mare parte a înălțimii lor. Este cel mai aproape de o coroană, fără a fi una.
Toate trei se cimentează adeziv, ceea ce înseamnă că piesa nu doar stă în cavitate, ci face corp comun cu dintele prin intermediul unui strat de rășină. Această legătură are un rol structural: consolidează pereții rămași în loc să îi solicite prin efect de pană, cum se întâmplă la o obturație voluminoasă din amalgam.
Când se alege o restaurare indirectă în locul unei plombe
Criteriul principal este cantitatea de țesut pierdut. O obturație directă din compozit funcționează bine până la o anumită dimensiune. Dincolo de ea, apar două probleme: contracția materialului la polimerizare, care creează tensiuni la margine, și dificultatea de a reface un punct de contact corect cu dintele vecin când peretele lipsește complet.
O piesă indirectă este realizată în afara gurii, unde forma poate fi controlată exact, iar contracția are loc înainte de lipire. Punctul de contact interdentar iese mai bine, ceea ce reduce impactarea alimentelor și, implicit, riscul de carie pe fața respectivă. Faptul că o carie reapare exact în același loc după un tratament anterior are cauze concrete, discutate în articolul despre recidiva cariei la un dinte deja tratat, iar adaptarea marginală este una dintre ele.
Al doilea criteriu este starea pereților. Un molar tratat endodontic, cu ambele fețe laterale deschise, are pereți fragili care se fracturează des sub cuspid. Un onlay sau un overlay îi protejează prin acoperire, fără a-i șlefui circular cum ar cere o coroană.
Materiale: ceramică, compozit sau aur
Ceramica presată sau frezată este alegerea curentă. Are aspect natural, rezistă bine la uzură și nu își schimbă culoarea. Dezavantajul este că, fiind dură, poate uza dintele antagonist dacă suprafața nu este bine lustruită după ajustări.
Compozitul de laborator este mai puțin dur, deci mai blând cu dinții opuși, se repară mai ușor în gură și costă de obicei mai puțin. În schimb, se colorează în timp și se uzează mai repede pe suprafețele de masticație.
Aurul rămâne, tehnic, materialul cu cea mai bună adaptare marginală și cu cea mai lungă durată de viață documentată. Este folosit tot mai rar din motive estetice, dar la un molar de minte sau la un molar de șase ani ascuns nu este o alegere greșită.
Alegerea între ele nu se face după preferința pacientului pentru un material, ci după poziția dintelui, forțele de masticație și grosimea disponibilă pentru piesă. Ceramica are nevoie de un minim de grosime ca să nu se fisureze, iar acest minim dictează uneori cât se prepară.
Cum decurg cele două ședințe
În prima ședință se îndepărtează obturația veche și țesutul cariat, se evaluează pereții rămași și se conturează preparația. Spre deosebire de o cavitate pentru plombă, aici pereții sunt ușor divergenți, ca piesa să poată intra pe o direcție unică, iar unghiurile interne se rotunjesc. Urmează amprenta, cel mai adesea digitală, prin scanare intraorală, metodă comparată cu cea clasică în articolul despre scanarea intraorală față de amprenta clasică. Dintele se protejează cu o restaurare provizorie.
În a doua ședință se probează piesa, se verifică punctele de contact cu dinții vecini și contactele ocluzale, apoi se face cimentarea adezivă. Aceasta cere izolare foarte bună, de obicei cu digă de cauciuc, pentru că prezența salivei compromite lipirea. Dacă medicul insistă pe izolare, nu este o formalitate; este pasul de care depinde durabilitatea lucrării.
Există și varianta într-o singură ședință, cu frezare în cabinet, unde piesa se produce cât aștepți. Rezultatul este comparabil pentru majoritatea cazurilor, cu mențiunea că stratificările estetice complexe se fac mai bine în laborator.
După cimentare: ce simți și cum întreții
Sensibilitatea la rece în primele zile este obișnuită și scade treptat. O sensibilitate care se accentuează, sau durere la mușcat care persistă peste câteva zile, se raportează medicului: poate fi un contact ocluzal prea înalt, ajustat în câteva minute, sau un semn că pulpa a fost afectată de leziunea inițială. Ce se poate mânca imediat după o restaurare depinde de tipul de ciment folosit, iar regulile generale sunt explicate în articolul despre mâncatul imediat după o plombă.
Întreținerea nu are nimic special: periaj de două ori pe zi, curățare interdentară zilnică, cu atenție la marginea dintre piesă și dinte. Nu folosi scobitori metalice și evită să muști direct alimente foarte tari cu dintele restaurat în primele săptămâni.
Restaurările indirecte au un avantaj pe care merită să îl ai în minte când compari costuri: păstrează structura dintelui pentru viitor. Un dinte cu overlay poate primi, dacă va fi nevoie, o coroană peste zece ani. Un dinte deja transformat în bont pentru coroană nu mai are cale de întoarcere. Ce soluție ți se potrivește se stabilește după examen clinic și radiografie, împreună cu medicul stomatolog, pentru că depinde de cât țesut a mai rămas și de cum mesteci.
