Partea vizibilă a unui implant nu este implantul. Șurubul de titan stă în os și nu se vede niciodată. Ceea ce se vede, ce se atinge cu limba și ce trebuie să arate ca un dinte este coroana înșurubată sau cimentată deasupra. Iar întrebarea care apare invariabil, la a doua sau a treia ședință, este dacă merită diferența de preț dintre zirconiu și metalo-ceramică.
Răspunsul nu este universal. Depinde de unde se află dintele, cât de mult se vede, cât de tare strângi din maxilare și ce așteptări ai de la aspect.
Cum sunt construite, de fapt, cele două
Metalo-ceramica are o structură în două straturi. Un schelet metalic — aliaj de crom-cobalt, crom-nichel sau, în variantele scumpe, aur — peste care se arde strat cu strat ceramica feldspatică. Metalul dă rezistență, ceramica dă aspectul. Este o tehnologie veche de peste cincizeci de ani, cu un istoric clinic pe care nimic nu îl egalează.
Zirconiul este monolitic sau stratificat. Dioxidul de zirconiu este o ceramică policristalină, frezată dintr-un bloc prin tehnologie CAD/CAM și apoi sinterizată la temperaturi de peste 1400 de grade. Nu are metal în compoziție. Versiunile monolitice sunt frezate integral din material, cele stratificate au un miez de zirconiu peste care se aplică ceramică pentru un plus de naturalețe.
Diferența de bază, cea care generează toate celelalte diferențe, este prezența sau absența metalului.
Estetică, rezistență, gingie: unde contează diferența
La capitolul aspect, zirconiul câștigă clar în zona frontală. Metalul din metalo-ceramică nu lasă lumina să treacă, așa că restaurarea are o opacitate pe care ochiul o percepe, chiar dacă nu o poate numi. În plus, la coletul coroanei apare, în timp, temuta linie cenușie: gingia se retrage cu un milimetru sau doi și marginea metalică devine vizibilă. Pe un molar, nimeni nu observă. Pe un incisiv central, este exact lucrul pe care pacientul îl reclamă după cinci ani.
Zirconiul nu are această problemă. Nu se oxidează, nu colorează gingia și permite o translucență care, la generațiile actuale de material, se apropie foarte mult de dintele natural.
La rezistență, lucrurile se inversează parțial. Zirconiul monolitic are o rezistență la încovoiere de 900-1200 MPa, mult peste ceramica feldspatică. Nu se ciobește, pentru că nu are strat de acoperire care să se desprindă. Metalo-ceramica, în schimb, are un punct slab documentat: fractura ceramicii de placare, adică ciobirea. Se întâmplă în special la pacienții cu bruxism sau la coroanele care preiau contacte ocluzale puternice.
Există și un revers. Duritatea zirconiului monolitic, dacă suprafața nu este lustruită impecabil, poate abraza dintele antagonist natural. Un zirconiu lustruit corect este prietenos cu smalțul opus; unul lăsat cu suprafață rugoasă după ajustare îl macină lent. Este o chestiune de execuție, nu de material.
Ce alegi în funcție de situația concretă
Câteva repere care ajută la decizie:
- Zona frontală, un singur implant lângă dinți naturali. Zirconiu, aproape fără discuție. Aici integrarea cromatică și absența liniei cenușii fac toată diferența.
- Molar, pacient cu bruxism. Zirconiu monolitic, pentru că nu are strat ceramic care să se ciobească.
- Lucrări lungi, punți pe mai multe implanturi. Ambele funcționează; metalo-ceramica rămâne o opțiune solidă și mai accesibilă financiar, mai ales dacă zona nu este vizibilă.
- Alergii sau sensibilitate la nichel. Zirconiu. Biocompatibilitatea este superioară, iar aderența bacteriană pe suprafața lui este mai redusă.
- Buget limitat, zona laterală. Metalo-ceramica nu este o soluție de mâna a doua. Este o soluție cu peste cinci decenii de rezultate previzibile.
Diferența de preț este reală, în general între 30 și 60% în plus pentru zirconiu, în funcție de laborator și de tipul de stratificare. Nu este însă singurul cost de luat în calcul. O coroană înșurubată, indiferent de material, permite demontarea pentru control și curățare, spre deosebire de una cimentată, unde excesul de ciment subgingival rămâne o cauză frecventă de inflamație. Detaliul acesta influențează sănătatea pe termen lung mai mult decât alegerea materialului și are legătură directă cu riscul descris în articolul despre peri-implantita și inflamația din jurul implantului.
Longevitatea, la final, seamănă mai mult decât se așteaptă lumea. Studiile pe zece ani dau rate de supraviețuire de 90-95% pentru ambele, cu tipuri diferite de eșec: ciobire la metalo-ceramică, fracturi rare ale conectorilor la zirconiu.
Ce merită reținut este că materialul contează mai puțin decât planificarea. O coroană pe implant prost poziționată, cu ocluzie neechilibrată și igienă dificilă, va ceda indiferent din ce e făcută. Iar o discuție onestă cu medicul despre unde se află dintele, cât se vede și cum strângi din dinți noaptea aduce mai multă claritate decât orice comparație de laborator.
