Cea mai frecventă frustrare din ortodonție nu apare în timpul tratamentului, ci la câțiva ani după. Un pacient care a purtat aparat doi ani, care a avut la final dinți impecabil aliniați, se uită în oglindă la treizeci de ani și observă că incisivii inferiori s-au înghesuit din nou. Nu la fel de rău ca înainte, dar suficient cât să îl deranjeze.
Fenomenul se numește recidivă și nu este un accident. Este comportamentul implicit al dinților mutați. Ortodonția reușește să schimbe poziția, dar nu anulează forțele care au produs problema inițială și nici memoria țesuturilor din jur.
Trei mecanisme care trag dinții înapoi
Primul ține de fibrele elastice din jurul rădăcinii. Ligamentul parodontal se reorganizează relativ repede după terminarea mișcării, în câteva săptămâni. Fibrele supracrestale, cele care leagă gingia de dinte, se reorganizează mult mai lent — un an sau chiar mai mult. Până atunci, ele rămân întinse și trag dintele spre poziția inițială, mai ales în cazul dinților care au fost rotiți. Un incisiv derotat este cel mai instabil rezultat din tot tratamentul.
Al doilea mecanism este musculatura. Limba, buzele și obrajii exercită presiuni permanente asupra arcadelor, iar dacă echilibrul dintre ele nu s-a schimbat, dinții sunt împinși încet spre o poziție de compromis. La pacienții cu deglutiție atipică sau respirație orală cronică, riscul este considerabil mai mare, motiv pentru care terapia miofuncțională este uneori inclusă în plan.
Al treilea ține de creștere. Fața nu se oprește din modificare la optsprezece ani. Mandibula continuă să crească ușor înainte și în sus până spre treizeci de ani, iar înghesuirea incisivilor inferiori apare și la oameni care nu au purtat niciodată aparat dentar. Este, cu alte cuvinte, un proces fiziologic, nu neapărat un eșec al tratamentului.
Contenția, partea pe care nimeni nu vrea să o audă
Concluzia practică a acestor mecanisme este una singură și e neplăcută: contenția nu are o dată de expirare. Consensul actual în ortodonție este că menținerea rezultatului cere purtarea aparatului de contenție pe termen nedefinit, în regim redus.
Există două variante, folosite adesea împreună:
- Contenția fixă — o sârmă subțire lipită pe fața interioară a dinților frontali, de obicei de la canin la canin. Nu se vede, nu depinde de disciplină, dar necesită igienă atentă și verificare periodică, pentru că se poate desprinde punctual fără ca pacientul să observe.
- Contenția mobilă — gutiera transparentă sau placa cu arc vestibular, purtată noaptea. Schema tipică este zilnic în primele șase luni, apoi doar noaptea, apoi trei-patru nopți pe săptămână, pe termen lung.
Un detaliu care scapă frecvent: o gutieră de contenție care a stat în sertar câteva luni și brusc nu mai intră nu trebuie forțată. Faptul că nu se așază înseamnă că dinții s-au deplasat deja, iar presiunea aplicată cu forță poate produce mișcări necontrolate. Se sună la cabinet și se face una nouă, eventual după o mică recorectare.
Cât de mult se poate recupera
Recidivele ușoare, de sub un milimetru, se corectează adesea cu câteva gutiere sau cu o placă activă, în două-trei luni. Cele moderate cer un tratament scurt cu aligneri, de obicei șase-nouă luni. Cele severe, la pacienți care au abandonat complet contenția, pot necesita reluarea unui tratament fix aproape complet.
Câțiva factori cresc riscul și merită cunoscuți din start: rotațiile severe corectate, spațiile mari închise, tratamentele terminate în perioada de creștere activă, extracțiile de premolari urmate de închiderea rapidă a spațiului și, evident, obiceiurile nemodificate — respirația orală, împingerea limbii, bruxismul. Pentru cei cu bruxism, gutiera de contenție are un beneficiu în plus, pentru că protejează parțial și de uzura provocată de scrâșnit.
Sârma fixă de contenție are și ea o problemă specifică, rar explicată pacienților: dacă se dezlipește doar de pe un singur dinte și restul rămâne pe loc, dintele respectiv poate fi tras într-o poziție greșită de tensiunea reziduală a sârmei. Fenomenul se numește efect de sârmă activă și produce, ironic, o deplasare mai urâtă decât recidiva naturală. De aceea contenția fixă nu se pune și se uită, ci se verifică la fiecare igienizare, iar orice senzație de sârmă care s-a desprins se anunță imediat.
Alegerea tipului de aparat la începutul tratamentului nu influențează foarte mult recidiva; contează mult mai mult ce se întâmplă după. Cine ezită între variante găsește o comparație utilă în materialul despre aparatul dentar fix și cel mobil, dar decizia cu adevărat importantă vine la final, când medicul explică regimul de contenție.
Un tratament ortodontic reușit nu se măsoară în ziua în care se scot bracket-urile, ci la zece ani după. Diferența dintre cele două momente stă, în cele mai multe cazuri, într-o gutieră pusă seara pe noptieră și în obiceiul de a o folosi chiar și atunci când totul pare în regulă.
