Tubul de adeziv stă în baie, lângă pasta de dinți, și se golește tot mai repede. La început se folosea o dată pe săptămână, înainte de o ieșire importantă. Acum se aplică în fiecare dimineață, uneori și la prânz. Pentru mulți purtători de proteză, gestul acesta a devenit o rutină pe care nici nu o mai pun sub semnul întrebării.
Ar trebui. Adezivul este un produs util, dar are un rol limitat și bine definit. Când depășește acel rol, încetează să fie ajutor și devine simptom.
Ce fac, de fapt, aceste produse
Adezivii pentru proteze conțin polimeri hidrofili — de obicei săruri de calciu și zinc ale copolimerilor de metil vinil eter și acid maleic, sau carboximetilceluloză. În contact cu saliva, aceste substanțe se hidratează, se umflă și formează un strat vâscos între proteză și mucoasă.
Efectul are două componente. Prima este adezivitatea propriu-zisă, o forță de lipire modestă. A doua, mai importantă, este umplerea microspațiilor dintre acrilat și gingie, ceea ce îmbunătățește efectul de sucțiune și distribuie mai uniform presiunea.
Un adeziv bun poate crește retenția cu 30-50% și poate reduce senzația de instabilitate. Studiile arată și o ameliorare a forței de masticație și o scădere a numărului de particule alimentare care se strecoară sub proteză. Sunt beneficii reale, care nu trebuie minimalizate.
Situațiile în care are sens să îl folosești
Există câteva contexte în care adezivul este recomandat chiar de medic.
- Perioada de adaptare la o proteză nouă. Primele săptămâni sunt cele mai grele, iar un plus de siguranță ajută pacientul să învețe să o controleze muscular.
- Situații sociale punctuale. O prezentare, o nuntă, o zi cu mult vorbit. Confortul psihologic contează.
- Xerostomia. Fără salivă suficientă nu se formează pelicula care asigură sucțiunea. La pacienții cu gură uscată din cauza medicației sau a unor afecțiuni sistemice, adezivul compensează parțial lipsa.
- Creastă alveolară plată. După resorbție avansată, suportul anatomic e minim, iar chiar și o proteză corect făcută are retenție limitată.
- Proteza inferioară, care prin natura ei se ține mai prost decât cea superioară.
Regula de aplicare este contraintuitivă: se pune puțin. Trei-patru puncte mici de mărimea unui bob de mazăre pe proteza superioară, ceva mai puțin pe cea inferioară, pe suprafața curată și ușor umedă. Excesul nu crește retenția, ci creează un strat gros care se strivește la mușcătură, modifică ocluzia și iese pe margini. Seara, atât proteza cât și mucoasa trebuie curățate complet de resturi, altfel se acumulează un mediu excelent pentru Candida.
Semnalul de alarmă
Trecerea de la ocazional la zilnic, și mai ales de la o aplicare la mai multe pe zi, înseamnă aproape întotdeauna că proteza nu mai se potrivește. Osul de sub ea s-a resorbit, iar între acrilat și gingie a apărut un spațiu pe care adezivul îl umple artificial.
Problema este că mascarea are un cost. O proteză instabilă basculează, iar basculările accelerează resorbția osoasă. Se creează un cerc: mai puțin os, mai multă instabilitate, mai mult adeziv, și mai puțin os. Cu cât se amână soluția reală, cu atât devine mai greu de rezolvat, pentru că rebazarea sau o proteză nouă au nevoie de un suport anatomic care se subțiază lună de lună. Detaliile despre această intervenție sunt explicate în articolul despre rebazarea protezei dentare.
Alte semne care cer o vizită, nu un tub nou: răni sau puncte dureroase care revin mereu în același loc, mucoasă roșie și inflamată sub proteză, dificultate crescândă la vorbit, senzația că dinții s-au tocit și fața pare mai scurtă.
Mai există un aspect care a generat discuții în ultimii ani. Unii adezivi conțin zinc, iar folosirea în cantități mari, ani la rând, a fost asociată cu cazuri de neuropatie prin exces de zinc și deficit secundar de cupru. Situațiile raportate au implicat consum de tuburi întregi pe săptămână, deci mult peste utilizarea normală, dar producătorii au scos treptat zincul din formule. Merită verificată eticheta.
Cel mai onest test pe care îl poate face cineva acasă durează câteva secunde: încearcă o zi fără adeziv. Dacă proteza se ține rezonabil și disconfortul e minor, produsul joacă rolul pentru care a fost gândit. Dacă fără el masa devine imposibilă, atunci ceea ce ține proteza în gură nu mai este anatomia, ci un polimer dintr-un tub — și asta e o conversație de purtat cu medicul, nu cu farmacistul.
