Există o formă de uzură dentară care nu are legătură cu bacteriile și nici cu frecarea. Se numește eroziune și înseamnă dizolvarea chimică a smalțului sub acțiunea acizilor, fără implicarea plăcii bacteriene. Este un proces lent, tăcut și, spre deosebire de carie, nu produce o gaură într-un punct, ci subțiază uniform suprafețele întinse ale dinților.
Smalțul este alcătuit în cea mai mare parte din hidroxiapatită, un mineral care începe să se dizolve când pH-ul din gură coboară sub aproximativ 5,5. Dentina, aflată dedesubt, este și mai vulnerabilă și cedează la valori mai mari de pH. Saliva readuce în mod normal mediul la neutru în câteva zeci de minute și aduce înapoi calciul și fosfatul pierdute. Problema apare atunci când expunerile acide sunt atât de dese încât saliva nu mai apucă să repare între ele.
Cum arată un dinte erodat, spre deosebire de unul cariat
Aspectul este caracteristic odată ce știi ce cauți. Suprafețele de mestecat ale molarilor își pierd relieful și capătă mici cratere rotunde, cu margini netede – dacă dintele are o obturație de amalgam sau de compozit, aceasta pare să iasă în relief, ca o insulă, pentru că materialul nu se dizolvă, iar dintele din jur da. Dinții din față devin translucizi pe margine, apoi capătă un aspect de sticlă pilită, iar marginile se subțiază până se ciobesc.
Alte semne: dinții par mai galbeni, pentru că smalțul subțiat lasă să se vadă dentina de dedesubt; suprafețele devin netede și lucioase, fără șanțurile fine normale; apare sensibilitate difuză, pe zone largi, nu într-un punct. Această sensibilitate generalizată deosebește eroziunea de o carie, care dă de obicei simptome într-un punct precis sau deloc.
Un reper practic pe care îl folosesc medicii: dacă uzura este mai accentuată pe fața dinspre limbă a dinților superiori din față, sursa de acid este cel mai probabil internă, adică stomacul. Dacă este mai accentuată pe fața dinspre buze și pe suprafețele de mestecat, sursa este externă, adică alimentară.
Refluxul gastroesofagian, sursa internă de acid
Sucul gastric are un pH în jur de 1-2, mult sub pragul la care smalțul se dizolvă. La persoanele cu reflux, conținutul gastric urcă în esofag și ajunge, în episoade repetate, în cavitatea bucală. Uzura rezultată este tipică: fețele palatinale ale incisivilor și caninilor superiori, apoi suprafețele ocluzale ale molarilor.
Ce complică lucrurile este că refluxul poate fi silențios. Multe persoane nu au arsuri la stomac deloc, dar au reflux nocturn, iar singurul semn este uzura dentară, uneori însoțită de gust acru dimineața, voce răgușită la trezire sau tuse cronică. Nu de puține ori medicul dentist este primul care ridică suspiciunea și trimite pacientul la gastroenterolog.
Aceeași categorie include și vărsăturile repetate, indiferent de cauză – tulburări alimentare, sarcină cu greață severă, anumite tratamente. Aici discuția depășește cabinetul dentar și cere abordare medicală, uneori și psihologică. Ce poate face medicul dentist este să protejeze dinții și să documenteze evoluția, dar cauza trebuie tratată de specialistul potrivit.
O regulă contraintuitivă, dar importantă: după un episod de reflux sau de vomă nu te speli imediat pe dinți. Smalțul înmuiat de acid se abrazează sub periuță, iar periajul imediat accentuează pierderea. Clătește cu apă simplă sau cu o soluție de bicarbonat, apoi așteaptă. Aceeași logică a intervalului de așteptare este explicată pe larg în articolul despre momentul potrivit pentru periajul de după masă.
Băuturile carbogazoase și restul surselor externe
Aciditatea unei băuturi carbogazoase nu vine în principal din dioxidul de carbon, ci din acizii adăugați pentru gust și conservare: acid fosforic în băuturile de tip cola, acid citric în cele cu aromă de citrice. Variantele zero zahăr sunt la fel de acide ca cele obișnuite – lipsa zahărului reduce riscul de carie, dar nu și pe cel de eroziune. Apa minerală carbogazoasă simplă are un pH mai apropiat de neutru și un potențial eroziv mult mai mic decât băuturile îndulcite.
Alte surse frecvente:
- sucurile de fructe naturale, mai ales cele de citrice, mere sau fructe de pădure;
- băuturile pentru sportivi și cele energizante, consumate adesea în înghițituri mici, pe durată lungă;
- oțetul și dressingurile pe bază de oțet sau lămâie, în cantități mari;
- vinurile albe și cele spumante, cu aciditate ridicată;
- obiceiul de a suge felii de lămâie sau bomboane acre;
- unele suplimente masticabile cu vitamina C, care sunt acide și rămân în contact prelungit cu dinții.
Cantitatea contează mai puțin decât frecvența și durata contactului. Un pahar de suc băut în cinci minute produce o singură scădere de pH, din care saliva își revine. Aceeași cantitate consumată în înghițituri mici, timp de trei ore la birou, ține gura sub prag aproape continuu și nu îi lasă salivei nicio fereastră de reparație. Alcoolul adaugă un element în plus, prin efectul de deshidratare și reducerea fluxului salivar, aspect detaliat în articolul despre efectele consumului de alcool asupra smalțului.
Saliva, factorul care decide cât de repede se pierde smalțul
Doi oameni cu exact același consum de sucuri pot avea evoluții complet diferite, iar diferența stă aproape întotdeauna în salivă. Ea neutralizează acizii prin bicarbonat, spală resturile, aduce calciu și fosfat pentru remineralizare și menține pe dinte o peliculă proteică ce funcționează ca o barieră subțire.
Fluxul salivar scade din multe motive: deshidratare, respirație pe gură, fumat, o listă lungă de medicamente – antihistaminice, antidepresive, antihipertensive, diuretice -, unele boli autoimune și radioterapia în zona capului și gâtului. La cineva cu gură uscată, o singură băutură acidă face un rău disproporționat față de cineva cu salivă normală.
Semnele de flux scăzut sunt ușor de recunoscut: senzație de lipici pe limbă, dificultate la înghițirea alimentelor uscate, nevoie de a bea apă noaptea, buze crăpate. Dacă te regăsești, discuția cu medicul despre alternative de medicație sau despre produse care stimulează saliva este mai importantă decât orice pastă de dinți.
Ce faci practic, în ordinea impactului
Măsurile care schimbă cel mai mult traiectoria sunt cele care reduc timpul de expunere, nu cele care adaugă produse:
- Grupează consumul acid. Bea sucul sau băuturile acidulate la masă, într-un interval scurt, nu întins pe ore. La masă, saliva este oricum stimulată și neutralizează mai repede.
- Folosește paiul pentru băuturile acide, poziționat spre spatele gurii, ca lichidul să nu spele fețele dinților din față.
- Nu clăti și nu ține băutura în gură. Obiceiul de a plimba lichidul printre dinți multiplică contactul.
- Termină cu ceva neutru sau alcalin – apă simplă, o bucată de brânză, un pahar de lapte. Produsele lactate aduc calciu și ridică pH-ul.
- Așteaptă înainte de periaj, ideal treizeci până la șaizeci de minute după o expunere acidă majoră.
- Guma fără zahăr, cu xilitol, timp de zece minute după masă, crește fluxul salivar de câteva ori și scurtează perioada de aciditate.
- Fluor zilnic, prin pastă de minimum 1450 ppm, plus aplicații profesionale de lac dacă medicul le consideră necesare. Fluorul nu oprește dizolvarea acidă, dar face suprafața mai rezistentă și favorizează remineralizarea.
Ce nu ajută: pastele abrazive de albire, care accelerează pierderea de substanță pe un smalț deja subțiat; periuțele cu peri duri; și, mai ales, ideea că sensibilitatea se rezolvă doar cu pastă specială, fără să atingi cauza.
Când eroziunea a avansat deja
Dacă pierderea de substanță este semnificativă, tratamentul restaurator devine necesar – nu doar din motive estetice, ci pentru că dinții scurtați modifică înălțimea mușcăturii și încarcă articulația. Opțiunile merg de la restaurări directe din compozit, pentru pierderi moderate, până la fațete, onlay-uri sau coroane în cazurile extinse. Reconstrucțiile complexe se planifică după ce cauza a fost oprită; altfel materialul nou va supraviețui, dar dintele din jurul lui va continua să se dizolve.
Există o alegere de ordine care se face des greșit: albirea. Un smalț erodat răspunde imprevizibil la agenții de albire și se sensibilizează puternic. Evaluarea corectă se face înainte, nu după, iar cazurile cu restaurări existente au particularitățile lor, discutate în articolul despre albirea la pacienții cu obturații vizibile.
Eroziunea este una dintre puținele afecțiuni dentare în care schimbarea unui obicei zilnic poate opri complet procesul. Nu se poate reface smalțul pierdut, dar se poate păstra tot ce a rămas. Dacă observi transparență pe marginile incisivilor, obturații care par ridicate peste nivelul dintelui sau sensibilitate care se întinde pe suprafețe mari, programează o consultație și menționează explicit dacă ai simptome digestive – medicul dentist și medicul gastroenterolog lucrează, în cazurile acestea, pe aceeași problemă din capete diferite.
