Pierderea unui dinte nu se oprește la spațiul gol de pe arcadă. Sub gingie, osul care ținea rădăcina intră într-un proces de remodelare care începe imediat și continuă ani la rând. Este partea invizibilă a problemei și motivul pentru care întârzierea unei soluții de înlocuire costă mai mult decât pare la prima vedere.
De ce osul dispare când dintele nu mai este acolo
Osul alveolar este un țesut care există în funcție de solicitare. Se formează odată cu erupția dintelui și se menține atât timp cât primește forțe prin rădăcină. Legătura se face prin ligamentul parodontal, o rețea de fibre care leagă rădăcina de os și care transmite fiecare mușcătură sub formă de stimul mecanic. Celulele osoase interpretează acest stimul ca pe un semnal de menținere.
Când dintele este extras, ligamentul dispare odată cu el. Semnalul se oprește, iar echilibrul dintre celulele care construiesc os și cele care îl resorb se înclină spre resorbție. Nu este o boală, este adaptarea normală a unui țesut care nu mai are funcție.
Procesul are două faze. Prima este vindecarea alveolei: cheagul se organizează, se transformă în țesut de granulație și apoi în os nou, într-un interval de câteva luni. A doua este remodelarea crestei, mult mai lentă, care continuă toată viața și care schimbă forma osului rămas.
Ce se pierde mai întâi și în ce direcție
Resorbția nu este uniformă. Peretele vestibular al alveolei, adică cel dinspre buză sau obraz, este de obicei mai subțire și, în zona frontală, poate fi format aproape în întregime din os fascicular, dependent direct de ligament. El se resoarbe cel mai rapid.
Consecința practică este că creasta se îngustează dinspre exterior spre interior înainte să scadă semnificativ în înălțime. Vizual, apare o adâncitură în dreptul dintelui lipsă, vizibilă când pacientul zâmbește. Pentru un implant, această pierdere în lățime este mai problematică decât pierderea în înălțime, pentru că limitează diametrul care poate fi folosit.
Amplitudinea și viteza variază mult de la un pacient la altul, în funcție de zonă, de motivul extracției, de grosimea inițială a osului și de starea parodontală. Cifrele care circulă sunt medii statistice, iar pentru cazul tău singura măsurătoare care contează este cea făcută pe tomografie. Nu are sens să anticipezi cât ai pierdut pe baza unui procent citit undeva.
Efectele care se văd după ani
Dincolo de volumul osos, se schimbă întregul echilibru local.
- Dinții vecini se înclină treptat spre spațiul gol, iar contactele dintre ei se deschid și rețin alimente.
- Dintele antagonist, cel de pe arcada opusă, migrează vertical spre spațiul liber, un fenomen numit egresiune. Cu timpul, coboară atât de mult încât complică orice reabilitare ulterioară.
- Distribuția forțelor de masticație se modifică, iar dinții rămași preiau sarcini pentru care nu au fost proiectați.
- În edentațiile întinse și vechi, pierderea de înălțime a crestelor scurtează etajul inferior al feței și modifică profilul buzelor.
Fiecare dintre aceste schimbări face soluția protetică ulterioară mai complicată și mai costisitoare, pentru că înainte de a înlocui dintele lipsă trebuie corectat ce s-a deplasat în jurul lui.
Ce se poate face din chiar ziua extracției
Cea mai eficientă intervenție este cea preventivă. Prezervarea alveolei presupune umplerea ei, imediat după extracție, cu material de substituție osoasă acoperit de o membrană sau de un grefon de țesut moale. Nu oprește complet remodelarea, dar reduce semnificativ colapsul peretelui vestibular și păstrează un volum utilizabil.
Se decide caz cu caz. Nu orice extracție cere așa ceva: dacă implantul urmează la scurt timp, sau dacă zona nu are relevanță estetică și osul este generos, medicul poate lăsa alveola să se vindece natural. Când peretele vestibular este subțire sau deja lipsește din cauza infecției, prezervarea devine importantă.
A doua decizie este momentul implantului. Există situații în care implantul se poate insera chiar în alveola proaspătă, altele în care se așteaptă câteva săptămâni pentru vindecarea țesutului moale, și altele în care se așteaptă vindecarea osoasă completă. Criteriile care determină alegerea sunt explicate în articolul despre intervalul dintre extracție și implant.
Când pierderea s-a produs deja și volumul este insuficient, se poate reconstrui prin grefare. Tehnicile diferă în funcție de cât și în ce direcție lipsește os, iar desfășurarea lor este descrisă în articolul despre adiția osoasă înainte de implant. Sunt intervenții previzibile, dar adaugă luni la calendarul tratamentului și cresc costul total.
De ce protezele mobile nu opresc procesul
O proteză care se sprijină pe mucoasă transmite forțele de masticație perpendicular pe creastă, prin țesut moale. Osul nu primește tipul de stimul pe care îl dădea ligamentul parodontal, ci o presiune care, în timp, accelerează resorbția în loc să o oprească. Acesta este motivul pentru care o proteză totală trebuie căptușită periodic: nu proteza se schimbă, ci suportul de sub ea.
Implanturile sunt singura soluție care transmite forțe direct în os și îi menține volumul local, prin mecanismul de osteointegrare descris în articolul despre ce se întâmplă sub gingie după inserția unui implant. Efectul este local, în jurul fiecărui implant, nu pe toată creasta, dar în zonele critice contează.
Ce poți face concret, dacă tocmai ai pierdut un dinte: nu amâna discuția despre înlocuire pentru „când o să am timp”. Chiar dacă nu îți permiți acum soluția definitivă, o consultație în primele săptămâni după extracție îți spune dacă merită o intervenție de prezervare, care este ieftină comparativ cu o grefă făcută peste trei ani. Această evaluare o face medicul stomatolog sau chirurgul oral, pe baza examenului clinic și a imagisticii, iar decizia depinde de zona în cauză și de planurile tale pe termen lung.
