Da, se transmit. Caria nu este o boală moștenită genetic, ci o boală infecțioasă cu componentă comportamentală, iar bacteriile responsabile ajung în gura copilului de undeva. Cel mai adesea de la persoana care îl îngrijește zilnic, adică de la mamă, de la tată sau de la bunici. Vestea bună este că, odată ce înțelegi mecanismul, ai la dispoziție măsuri simple și ieftine care chiar schimbă traiectoria dinților copilului.
Copilul se naște cu o cavitate bucală practic sterilă. Bacteriile o colonizează treptat, iar cele implicate în producerea cariilor, în special specii din grupul streptococilor mutans, au nevoie de o suprafață dură pe care să adere. De aceea colonizarea devine importantă în perioada în care erup primii dinți, undeva între șase luni și doi ani și jumătate. Această fereastră este momentul în care merită să fii cel mai atent.
Pe ce căi ajung bacteriile de la adult la copil
Transmiterea se face prin salivă, iar căile sunt mai banale decât ne-ar plăcea să credem:
- gustarea din mâncarea copilului cu lingurița lui, apoi continuarea hrănirii cu aceeași linguriță;
- curățarea suzetei sau a tetinei prin sugere, un obicei încă răspândit;
- împărțirea paharului, a sticlei de apă, a periuței de dinți;
- suflatul în mâncare foarte aproape de farfurie sau amestecarea cu propria furculiță;
- sărutul pe gură.
Aici este nevoie de o nuanță importantă, ca să nu se transforme informația în anxietate. Contactul apropiat cu părinții este esențial pentru dezvoltarea copilului, iar scopul nu este izolarea. Riscul real nu vine din faptul că părintele are salivă, ci din faptul că are o încărcătură bacteriană mare, adică din faptul că are carii netratate, tartru sau gingivită. Un părinte cu gura sănătoasă transmite mult mai puține bacterii cariogene decât unul cu leziuni active.
De ce sănătatea orală a părintelui este o măsură de prevenție pentru copil
Cea mai eficientă intervenție se face înainte ca dinții copilului să erupă, uneori chiar în timpul sarcinii. Dacă mama își tratează cariile active, își face detartrajul și își corectează igiena, cantitatea de bacterii pe care o poate transmite scade. Concret, asta înseamnă:
- rezolvarea tuturor leziunilor carioase deschise, care funcționează ca rezervoare bacteriene;
- îndepărtarea profesională a tartrului și tratarea gingivitei;
- periaj de două ori pe zi cu pastă cu fluor și curățare interdentară zilnică;
- reducerea gustărilor dulci și a băuturilor îndulcite consumate frecvent pe parcursul zilei, care mențin un pH acid în gură;
- guma cu xilitol după mese, o măsură simplă cu efect demonstrat asupra florei cariogene, discutată în articolul despre gumele fără zahăr cu xilitol.
Modificările hormonale din sarcină schimbă reacția gingiei la placa bacteriană, iar o gingivită de sarcină netratată crește încărcătura bacteriană exact în perioada în care se naște copilul. Un consult stomatologic în al doilea trimestru rezolvă de obicei problema fără disconfort și fără riscuri pentru sarcină.
Bacteriile singure nu produc carii
Este ușor să te oprești la ideea de transmitere și să ratezi partea care contează cel mai mult. Streptococii mutans sunt necesari, dar nu suficienți. Ca să apară o leziune, este nevoie de trei lucruri simultan: bacteriile, un substrat pe care ele îl fermentează, adică zaharuri, și timp în care acidul rezultat rămâne pe dinte.
Frecvența contează mai mult decât cantitatea. Un copil care primește o porție de desert după prânz este mult mai puțin expus decât unul care ronțăie biscuiți sau bea suc diluat, câte puțin, timp de câteva ore. Fiecare expunere aduce pH-ul în gură sub pragul la care smalțul începe să piardă minerale, iar saliva are nevoie de zeci de minute ca să restabilească echilibrul. Mecanismul este descris în detaliu în articolul despre alimentația bogată în zahăr și impactul asupra smalțului.
Cea mai riscantă situație rămâne biberonul cu lapte, suc sau ceai îndulcit dus în pat. Noaptea, fluxul salivar scade dramatic, iar lichidul zaharat rămâne în contact cu dinții ore întregi. Așa apare caria de biberon, care afectează tipic incisivii superiori și poate distruge coroanele acestora înainte de vârsta de trei ani.
Ce faci practic, de la primul dinte
Rutina copilului nu trebuie să fie complicată, dar trebuie să fie constantă.
- Curăță gingiile cu o compresă umedă chiar înainte de erupția dinților, ca gestul să devină familiar.
- De la primul dinte, periaj de două ori pe zi, cu o periuță moale pentru sugari. Cantitatea de pastă cu fluor și concentrația potrivită se stabilesc de medicul stomatolog pediatru sau de medicul de familie, în funcție de vârstă și de riscul carios; nu improviza doza.
- Periajul de seară îl face adultul până când copilul are dexteritatea necesară, ceea ce se întâmplă în general mult mai târziu decât cred părinții. Un reper util este momentul în care copilul scrie lizibil.
- Nu clăti gura abundent după periaj. Scuipatul este suficient, ca fluorul să rămână în contact cu smalțul.
- Prima vizită la medic în jurul primului an sau la scurt timp după erupția primului dinte. Este o vizită de familiarizare și de evaluare a riscului, nu una de tratament.
- Renunță la biberonul de noapte cu orice altceva decât apă, iar de la un an încurajează paharul.
Merită să știi și ce nu vezi. Cariile care încep între dinți, în punctele de contact, rămân invizibile la o privire obișnuită și se descoperă la control sau pe radiografie, motivele fiind explicate în articolul despre cariile ascunse dintre dinți. Din același motiv, absența durerii nu înseamnă absența problemei.
Un ultim aspect ține de apă. Aportul de fluor din apa consumată zilnic influențează rezistența smalțului, iar concentrația variază mult de la o sursă la alta, așa că merită întrebat medicul dacă mai este nevoie de un supliment sau nu.
Așadar, bacteriile chiar circulă în familie, dar ele sunt doar prima piesă. Ce decide dacă apar carii sunt obiceiurile alimentare, calitatea periajului și controalele periodice. Recomandările legate de fluor, de sigilări și de intervalul de verificare potrivit copilului tău le stabilește medicul stomatolog după o evaluare individuală a riscului.