Cei mai mulți oameni observă la ei înșiși doar dinții din față și doar cât de drepți sunt. Ortodontul se uită însă la altceva mai întâi: la felul în care cele două arcade se întâlnesc atunci când închizi gura. Aceasta este ocluzia, iar când relația dintre arcade se abate de la normal vorbim despre malocluzie. Termenii care apar în plan sună tehnic, dar în spatele lor stau situații pe care le poți recunoaște singur în oglindă.
Cum arată o ocluzie considerată normală
Când muști normal, dinții de sus îi depășesc ușor pe cei de jos, atât pe verticală, cât și pe orizontală. Marginea incisivilor superiori acoperă aproximativ o treime din înălțimea celor inferiori, iar molarii se întrepătrund ca două roți dințate, fiecare cuspid intrând într-o fosă a dintelui opus. Contactele sunt distribuite pe cât mai mulți dinți, astfel încât forța masticației nu cade disproporționat pe unul singur.
Această așezare nu este o chestiune de estetică. Ea decide cât de eficient mesteci, cât de uniform se uzează smalțul, cât de solicitată este articulația temporomandibulară și cât de ușor îți poți curăța dinții acasă. De aceea un plan ortodontic bun nu urmărește doar alinierea vizibilă a incisivilor, ci și relația dintre zonele laterale, unde se face de fapt cea mai mare parte a mestecatului.
Mușcătura adâncă: dinții de jos dispar sub cei de sus
În mușcătura adâncă, numită și supraocluzie, incisivii superiori îi acoperă pe cei inferiori mult peste normal. În formele accentuate, când pacientul închide gura, dinții de jos din față nu se mai văd deloc, iar marginea lor poate atinge mucoasa de pe cerul gurii, în spatele dinților superiori.
Semnele care apar în timp sunt destul de tipice. Marginile incisivilor superiori se tocesc pe fața dinspre limbă, apar zone lucioase de uzură, iar gingia din spatele frontalilor de sus se poate inflama de la traumatismul repetat. Unii pacienți observă că își pot mișca mandibula înainte doar cu dificultate, pentru că dinții din față se blochează reciproc.
Cauzele sunt mixte: o mandibulă mai mică sau poziționată mai posterior față de maxilar, o creștere verticală redusă în zona laterală, dar și pierderea unor dinți laterali care lăsau înălțimea de mușcătură să se prăbușească. La pacienții care scrâșnesc din dinți noaptea, uzura accelerată a zonelor laterale poate adânci în timp o mușcătură care la început era doar la limita normalului.
Mușcătura deschisă: spațiul care rămâne când dinții ar trebui să se atingă
Situația opusă este mușcătura deschisă. Aici, când pacientul strânge dinții, în zona frontală rămâne un spațiu vizibil între arcade — contactul se face doar pe molari. Mai rar, deschiderea apare lateral, iar contactul rămâne doar pe dinții din față.
Consecința funcțională se simte imediat: nu poți mușca dintr-un sandviș sau dintr-un măr folosind dinții din față, așa că preiei sarcina cu dinții laterali sau rupi mâncarea cu mâna. Vorbirea se modifică uneori, mai ales pronunția sunetelor s și z, pentru că limba caută spațiul liber.
La copii, cauza cea mai frecventă este un obicei prelungit: suptul degetului, folosirea suzetei mult peste vârsta recomandată sau interpunerea limbii între arcade la înghițire. Dacă obiceiul se oprește devreme, o parte din deschidere se poate închide de la sine odată cu creșterea. La adult, mușcătura deschisă are de obicei o componentă scheletică și necesită un plan mai complex, uneori în colaborare cu chirurgul oro-maxilo-facial.
Mușcătura încrucișată și înghesuirea: două probleme cu efecte diferite
În mușcătura încrucișată, relația se inversează: unul sau mai mulți dinți inferiori ajung în exteriorul celor superiori. Poate fi vorba de un singur dinte sau de un sector întreg. Când încrucișarea prinde toată zona laterală de o parte, maxilarul superior este de obicei prea îngust față de mandibulă.
Semnul care merită urmărit la copii este devierea mandibulei într-o parte la închidere. Copilul își deplasează maxilarul inferior lateral ca să găsească o poziție în care poate mesteca, iar dacă situația persistă ani la rând, creșterea se poate asimetriza. Aici intervine lărgirea maxilarului cu un expansor, cu rezultate mult mai bune înainte de sudarea suturii mediane, adică la vârste mici.
Înghesuirea, în schimb, nu este o problemă de relație între arcade, ci de spațiu: dinții sunt mai lați, cumulat, decât lungimea osului care îi găzduiește. Rezultatul este suprapunerea lor, cu dinți rotiți sau împinși în afara arcadei. Pe lângă aspect, înghesuirea creează zone pe care periuța nu le atinge corect, iar acolo se depune placă și apare tartru.
- Mușcătură adâncă — acoperire verticală excesivă, uzură pe fața palatinală a frontalilor superiori.
- Mușcătură deschisă — lipsă de contact între arcade, cel mai des în zona frontală.
- Mușcătură încrucișată — dinți inferiori în exteriorul celor superiori, uneori cu deviere de mandibulă.
- Prognație / retrognație — mandibula avansată sau retrasă față de maxilar, cu profil facial modificat.
- Înghesuire sau spațiere — dinți suprapuși ori, dimpotrivă, spații între ei.
Ce se poate corecta și de la ce vârstă
Momentul contează enorm. La copii, cât timp oasele maxilare încă cresc, se poate influența direcția creșterii, nu doar poziția dinților. Un maxilar îngust se lărgește relativ simplu la 7-9 ani și devine o problemă mult mai serioasă la 25. De aceea prima evaluare ortodontică se recomandă în jurul vârstei la care apar primii molari permanenți, chiar dacă nu urmează niciun tratament imediat. Discuția despre vârsta la care începe tratamentul ortodontic pornește tocmai de la ce tip de malocluzie a fost identificat.
La adult, osul nu mai crește, dar dinții se pot deplasa la orice vârstă atâta timp cât osul și gingia din jurul lor sunt sănătoase. Se corectează foarte bine înghesuirea, spațierile, rotațiile, o bună parte din mușcăturile adânci și încrucișările dentare. Discrepanțele mari între oase — o mandibulă evident prea mică sau prea avansată — se rezolvă complet doar prin combinația dintre tratament ortodontic și chirurgie ortognatică, iar cine îți spune că se poate altfel îți promite un rezultat parțial.
Aparatul propriu-zis se alege după diagnostic, nu invers. Unele cazuri cer un control tridimensional pe care doar un sistem fix îl oferă; altele se pretează foarte bine la gutiere. Merită să discuți deschis cu medicul ce presupune fiecare variantă, pentru că diferența dintre aparatul fix și cel mobil nu este doar de confort, ci și de tipul de mișcări pe care le poate produce.
Dacă recunoști în descrierile de mai sus ceva ce ți se potrivește, următorul pas rezonabil nu este să cauți online ce aparat ți-ar trebui, ci o consultație la un medic ortodont, cu radiografie și analiza modelelor. Tipul de malocluzie se stabilește pe măsurători, nu din oglindă, iar același aspect exterior poate avea cauze foarte diferite — și, prin urmare, soluții foarte diferite.
