Sari la conținut
Întrebări frecvente

Cât rezistă o plombă și după cât timp trebuie înlocuită?

Cât rezistă o plombă și după cât timp trebuie înlocuită?
Foto: Andrea Piacquadio / Pexels

Nicio obturație nu ține o viață. Este un material introdus într-un dinte care mestecă de câteva mii de ori pe zi, într-un mediu umed, cu variații de temperatură de la înghețată la ceai fierbinte și cu un pH care coboară de fiecare dată când mănânci ceva dulce. În aceste condiții, o plombă are o durată de serviciu, nu o garanție pe termen nelimitat.

Cifrele care circulă variază mult, pentru că durata depinde de material, de mărimea cavității, de dintele în cauză și, în cea mai mare măsură, de pacient. O obturație mică pe o față laterală a unui premolar, la o persoană care se spală corect și nu scrâșnește, poate rezista mult mai mult decât o reconstrucție extinsă care reface doi cuspizi la un pacient cu bruxism. Întrebarea utilă nu este cât ține în general, ci ce anume scurtează sau prelungește viața obturației tale.

Ce influențează efectiv durata unei obturații

Primul factor este cât de mult din dinte a rămas. O plombă susținută de pereți groși de smalț se comportă complet diferit față de una care ocupă mai mult de jumătate din coroana dintelui. Când suprafața restaurată devine mare, forțele de masticație se transmit în material și în pereții subțiri rămași, iar riscul de fisură crește. În astfel de situații, o incrustație sau o coroană oferă o soluție mai durabilă decât o obturație tot mai voluminoasă.

Al doilea factor este materialul. Compozitul, adică plomba fizionomică albă, se leagă adeziv de structura dintelui și permite conservarea unei cantități mai mari de țesut sănătos, dar este sensibil la tehnica de lucru: dacă în timpul aplicării câmpul nu a fost perfect uscat, adeziunea suferă. Amalgamul, folosit din ce în ce mai rar, rezista mecanic bine, dar cerea prepararea unor cavități retentive și, în timp, putea produce fisuri prin expansiune. Materialele ionomere de sticlă eliberează fluor și se folosesc în situații specifice, însă rezistă mai puțin la abraziune.

Al treilea, și cel mai subestimat, este comportamentul pacientului. Bruxismul distruge marginile obturațiilor mult mai repede decât orice altceva; dacă te trezești cu mușchii maxilarului obosiți sau cu dinții sensibili dimineața, merită să citești despre bruxism și modul în care poate fi ținut sub control, pentru că fără o gutieră orice restaurare nouă va avea aceeași soartă ca cea veche. La fel contează igiena: acolo unde placa bacteriană se acumulează constant la marginea plombei, caria secundară apare inevitabil.

Semnele care arată că o plombă și-a încheiat serviciul

Unele sunt evidente, altele deloc. Merită să le cunoști pe amândouă categoriile:

  • O bucată lipsă sau o margine ciobită pe care o simți cu limba. Chiar dacă nu doare, spațiul creat reține resturi alimentare.
  • O linie întunecată la marginea obturației, mai ales pe compozit. Poate fi doar colorare superficială, dar poate fi și infiltrație.
  • Sensibilitate nouă la dulce sau la rece, localizată exact pe dintele respectiv, apărută după ani de liniște.
  • Durere la mușcat pe un dinte plombat, semn că fie obturația s-a fisurat, fie dintele însuși are o fisură.
  • Ață dentară care se destramă mereu în același loc, indiciu de margine neregulată sau de carie interdentară.
  • Alimente care se blochează sistematic între doi dinți la fiecare masă.

Există și situația inversă: o obturație veche, ușor colorată, dar etanșă, fără carie dedesubt și fără simptome, nu are motiv să fie înlocuită. Fiecare refacere înseamnă îndepărtarea unui strat suplimentar de dinte, iar cavitatea devine de fiecare dată mai mare. Este exact motivul pentru care schimbarea obturațiilor doar din considerente estetice, fără indicație clinică, nu este o idee bună. Dacă te preocupă aspectul, discută mai întâi cu medicul ordinea etapelor, pentru că o albire făcută după refacere lasă obturația într-o nuanță care nu se mai potrivește.

Caria secundară, principalul motiv de refacere

Cel mai frecvent motiv pentru care se schimbă o plombă nu este uzura materialului, ci apariția unei carii noi la marginea ei. Zona de contact dintre material și dinte, oricât de bine este realizată, rămâne punctul cel mai vulnerabil. Când acolo se formează o peliculă bacteriană care nu este îndepărtată zilnic, demineralizarea începe sub margine, într-un loc greu de curățat și greu de văzut.

Problema este că această carie evoluează adesea tăcut. Nu doare, pentru că avansează încet, iar dintele își formează dentină de reacție. Poate fi descoperită la un control de rutină, prin inspecție și radiografie, atunci când mai poate fi rezolvată printr-o refacere simplă. Motivele pentru care astfel de leziuni scapă privirii sunt detaliate în articolul despre reapariția cariei pe același dinte tratat anterior.

Cum decurge înlocuirea și ce urmează după

Medicul îndepărtează materialul vechi, curăță dentina afectată și evaluează ce a rămas. Aici pot apărea trei scenarii. Dacă distrugerea este limitată, se face o obturație nouă, uneori cu o bază protectoare peste zona apropiată de nerv. Dacă pereții rămași sunt subțiri sau lipsesc cuspizi, se trece la o incrustație sau la o coroană. Dacă în timpul curățării se ajunge la camera pulpară sau dacă dintele avea deja semne de inflamație ireversibilă, urmează un tratament de canal, iar apoi restaurarea propriu-zisă.

Este normal ca dintele să fie sensibil câteva zile după o obturație nouă, mai ales la rece. Sensibilitatea care persistă peste două sau trei săptămâni, sau durerea la mușcat care nu dispare, trebuie raportată, pentru că de multe ori este vorba doar de un contact ocluzal prea înalt, corectabil în câteva minute. Sfaturile practice pentru primele ore, inclusiv când poți relua alimentația normală, sunt adunate în articolul despre ce poți mânca imediat după o plombă.

Cel mai eficient mod de a prelungi viața unei obturații rămâne banal: periaj corect de două ori pe zi, curățare interdentară zilnică, limitarea gustărilor dulci între mese și controale periodice la care medicul poate vedea o infiltrație incipientă înainte ca ea să compromită dintele. Un interval de verificare potrivit pentru tine îl stabilește medicul, în funcție de riscul carios individual, iar orice sensibilitate nouă pe un dinte deja tratat merită un consult, nu așteptare.